Atâtea clipe

Sunt atâtea zile în care nu îmi doresc altceva decât să se oprească timpul şi odată cu el şi bătăile inimii mele pentru a nu mai simţi atâta răutate, atâta durere, atâta iubire şi atâta dorinţă de a o împărtăşi; cred ca ar fi mai simplu să îmi doresc să nu mai simt toate astea, dar atunci de fapt s-ar opri timpul…sunt atâtea momente în care îmi impun să nu mai simt nimic, dar ciudat este ca unul singur poate fi suficient pentru ca toate lucrurile pe care îmi propun să le fac să devină simple gânduri…si totuşi se întâmplă atât de des că mi s-ar părea mai ciudat să nu fie aşa.
Sunt atâtea clipe în care sufletul meu plânge de dorul tău, cu toate că ochii mei zâmbesc pentru tine, ca să nu te facă să suferi, si mult mai puţine cele în care ochii mei plâng dar sufletul este cucerit de bucuria si emoţia iubirii pe care ţi-o dăruieşte, dar acestea sunt cele care rămân o veşnicie în cufărul vechi al amintirii, prăfuit de timp si putred de lacrimile care au curs peste el.
Oare când vom învăţa ca viaţa este atât de scurtă încât nu trebuie să irosim nici măcar un moment pentru suferinţă, ci ar trebui să păstram cât mai multe pentru a dărui toata iubirea din suflet, ca să ne putem bucura primind-o înapoi? Când vom înţelege că fiecare clipă pe care o lăsam să treacă pe lângă noi poate fi cea mai fericită dintre toate si că nu se va mai întoarce niciodată? Va fi oare suficient tot timpul din lume pentru a ne face să realizăm că ar trebui să trăim, în loc să ne gândim cum ar fi să o facem, sau ca ar trebui sa iubim si sa împărtăşim asta, in loc să aşteptăm să primim ceea ce nu putem oferi sau accepta, sau se va opri prea devreme…sau poate atunci când ne vom da seama de toate astea va fi prea târziu ca să mai putem schimba ceva?

Şi plouă iar...

Timpul se scurge prea încet
Şi plouă iar. În noaptea grea -
Pe trupu-mi gol - mâna ta udă, -
În ochii mei - privirea ta...

Al tău sărut, buzele-ţi dulci
Şi mângâierea ta fierbinte,
Şoaptele tale mă-nfioară;
Nici frunza vântul nu-l mai simte

Şi suntem singuri pe pământ:
Noaptea nebună de iubire
Ne e de-ajuns pentru o viaţă
Şi pentr-un vis de fericire

Şi tu mă mai priveşti o dată,
Vântul loveşte frunza rar
Şi patima iubirii noastre
Se naşte-acum... şi plouă iar...

Autoportret

Privesc
Cu ochii pierduţi
Către pereţii reci şi goi
Dar văd, de fapt dincolo de ei,
O imagine la fel de pierdută
Ca şi a mea,
De parcă, în locul lor, ar fi o oglindă:
Acelaşi păr lung, poate doar puţin mai dezordonat,
Aceleaşi buze însetate
De flacăra ce le mistuie
Din ce în ce mai puternică,
Aceiaşi ochi
Trişti,
Cuprinşi de valul singurătăţii,
Aşezate într-o încăpere, fără ziduri,
Fără margini,
Fără început şi sfârşit,
Într-o ordine firească,
Reprodusă, parcă, după un tablou:
Un autoportret uitat undeva
Printre amintiri.

În urma paşilor

Îmi place să-ţi simt
mângâierea privirii
şi adierea lină a şoaptelor,
Iubesc să te văd zâmbind
şi să ştiu că zâmbeşti
pentru mine,
Ador să mă pierd
în strălucirea ochilor tăi,
ca să mă regăsesc apoi în dulceaţa buzelor,
în urma paşilor şi în bătăile inimii tale.

O singură clipă

Într-o singură clipă
Dintr-o noapte pustie
Eu pot să descopăr
Ce-o lume nu ştie:
Eu pot să te văd,
Să te simt, să te-ating,
Eu pot să te caut
Şi pot să te strig,
Tu poţi să m-auzi;
Tot tu mă găseşti:
Eu mă apropii
Şi tu mă iubeşti…
Tu îmi arăţi
Ce-o lume nu ştie
Într-o singură clipă
Dintr-o noapte pustie.

Iubire

Mă pierd în atingeri,
În vorbe şi-n gânduri,
În fapte
Şi-n şoapte
Ce tu mi le murmuri,

Mă pierd în obsesii,
În dorinţe şi-n vise,
În şoapte
Şi-n fapte
Ce par interzise,

Mă pierd în priviri
În cuvinte-mpletite,
În imagini
Şi-n pagini
Din cărţi necitite,

Mă pierd în iluzii,
În dor şi-n uimire,
În suflet
Şi-n zâmbet…
Mă pierd în iubire…

Din ochii mei...

Se scurg încet, din cerul care plânge,
Pe geamuri, picăturile de ploaie;
Din ochii mei, pe mâna ce te strânge,
Curg lacrimi reci de-a vântului bătaie

Şi arde-n mine-un dor care mă doare –
O flacără ce lacrimi n-o vor stinge –
Şi curg întruna, parcă şi mai tare,
Şi mâna mea încă te mai atinge;

Şi îmi e frig de dorul tău ce arde
Dar ochii mei s-au stins de-o veşnicie:
O lacrimă se scurge, o mare o cuprinde
Şi amintirea ta e tot mai vie

Iar glasul tău se pierde-ncet în noapte
Şi-a ochilor mei ploaie răsună-n al meu gând:
Te văd venind dar tu eşti mai departe
Şi mai rămâne marea în ochii mei plângând…

Asemeni ţie

O zi de-ar plânge-ntreaga lume
Şi cerul lacrimi de-ar vărsa,
Şi eu aş plânge lângă ele
De-ai fi tu fericit aşa…

Aş da o lume pentru tine,
Aş da o viaţă ca să ştiu
Că ochii nu-ţi mai plâng, iubite,
Şi sufletul nu-ţi e pustiu

Iar tu să ştii c-asemeni nouă
Nici luna cerul nu-l iubeşte,
Nici marea vântului şi ploii
Iubirea nu le-o dăruieşte…

Să ştii că nimeni, niciodată,
Nu va iubi asemeni ţie
Un suflet care, fără tine,
A fi nu vrea şi nici nu ştie…