Ploaie

Te privesc. Tu răsari într-o ploaie de stele,
Te ridici, străluceşti şi cobori printre ele ;
Pe-o rază de lună mi-aluneci în gând
Ca şi cum numai tu ai fi pe pământ.
Te aud. Tu-mi şopteşti un ropot de ploaie
Şi stelele curg din ceruri şiroaie ;
Doar tu mai rămâi pe bolta pustie
De parcă-mi oferi surâsul tău mie.
Te simt. Privirea senină în raze de lună
Arde un strop de iubire păgână
Singuri noi rătăcim printre frunzele ude
Cu paşi infiniţi, cu privirile crude…

Plăsmuit jurământ

Jurământ de iubire eternă
Plăsmuit în cuvinte alese
Scrijelite în crucea de piatră
A unei iubiri ne-nţelese

Au rămas numai vorbele goale
Spulberate de vântul uitării,
Înecate de-un val pe nisipul
Erodat – de la marginea mării.

Şi din valuri spumegând în tăcere
Se ridică arzând o făclie -
Sfinţind parcă slujba funebră
Menită să-ngroape de vie

Speranţa ce nu vrea să se stingă
Şi credinţa, săpându-i mormânt
Iubirii născute din lacrimi
Din ochi de înger curgând.

Aripi de înger

Sub un nor tulburat de lumină
Îşi întinde semeaţa-i povară
Un înger cu aripi frânte -
Şi frânturi din pene îi zboară:

Amalgam de dorinţe şi vise
Presărate pe drumul etern,
Speranţe şi gânduri ucise
Din aripi de înger se cern

Căzând pe cadavrul iubirii
- Ce pare un mort încă viu -
Un înger cu aripi frânte
Pentru dragoste-şi face sicriu

S-o îngroape adânc în uitare;
Şi în loc să-i sape mormânt,
Frânturi din aripi de înger
Îi scriu plăsmuit jurământ.

Iubire păgâna

Aş vrea să fiu pământul
Pe care-l calci în picioare
Şi vântul ce-adierea-şi
Şopteşte buzelor tale,
Un gând rătăcit ce răsare
Dintr-o rază sculptată de lună,
O noapte ce feeric se naşte
Din iubirea noastră păgâna;

Mi-e de-ajuns să cunosc infinitul
Mărginit subit de-o idee,
Să fiu un foc ce se-aprinde
Din ape - şi-i stins de-o scânteie,
Un nucleu de vis şi dorinţă,
Un ocean spumegând de iubire;
Mi-e de-ajuns să fiu doar o parte
Din visul de fericire.

Amintirea ta

Ascult în tăcere
Fiecare murmur al inimii
Ce mai bate încă
În pieptul tău,
Privesc tăcută
Rama unei fotografii
Ce până nu demult
Îti încadra chipul,
Visez în liniştea nopţii
Atingerea la care cândva
Tresăream
Şi simt durerea iubirii
Ce făcea ca soarele să răsară
Pe cerul meu în fiecare zi.
Şi dincolo de toate a rămas
Doar amintirea ta…

Altcineva

… Pentru că fiecare lacrimă pe care am vărsat-o era o picătură de iubire şi am vărsat atâtea lacrimi încât iubirea mea acum nu mai e: s-a pierdut în taina durerii ca râul în imensa întindere a mării în care se varsă, tot ce mi-a rămas acum e speranţa că într-o zi voi găsi pe cineva a cărui tandră mângâiere să poată şterge suferinţa care mi-a umplut acum sufletul.
… pentru că fiecare cuvânt pe care mi l-ai spus era ca o săgeată ce îmi rănea inima, fiecare sărut era ca un pumnal ce sfărma cu nepăsare un suflet prea rănit pentru a găsi puterea să se apere; sau mai bine zis: cu fiecare sărut, cu fiecare mângâiere mai simţeai încă o dată bucuria unei dureri.
… şi poate că, de fapt, doar asta eram pentru tine : nimic mai mult decât „Altcineva”.

Câte clipe?

Nu ştiu de ce mai cred în tine,
Nu ştiu de ce te mai aştept
Căci sunt atâtea clipe-n care
Ochii şi sufletul din piept

Au plâns de dorul fericirii
Şi pentru timpul ce-a trecut
Iar tu nu ştii să mă iubeşti
Şi niciodată n-ai ştiut

Şi mă întreb de-atâtea ori
Până când oare-am să mai plâng?
Şi câte lacrimi vor mai curge
Până în braţe-am să te strâng?

Câte-amintiri si câte vise
Vor fi în ochii tăi pierdute?
Şi câte clipe de iubire
Se vor mai stinge? Oare câte?

E frig…

E frig. Atât mai simt…
E frig în al tău suflet,
Îngheţ când te ating
Şi eşti departe, prea departe,
Abia mai pot să te aud
Şi nu-nţeleg ce spui:
Sunt doar cuvinte fără de-nţeles
Şi nici nu ştiu dacă mai spui ceva:
Eşti rece tu, e rece mâna mea
Şi îmi e frig…mi-e dor,
Mi-e teamă, mi-e sete de iubire
Şi nu mai ştiu de când
Tot îmi doresc să mor ;
Mi-e dor de fericire
Şi tu eşti prea departe,
Nu pot să te ating
Iar al meu suflet plânge
Şi-o lacrimă în mine
Îngheaţă… Şi mi-e frig.

Minunea din noi

Plouă mărunt în inima mea
Cu lacrimi fierbinţi, dar ploaia amară
Nu poate să stingă dorul din ea,
La fel cum iubirea nu poate să moară;

Un fulger se-aprinde pe ceru-nnegrit
Şi-o stea străluceşte în ochii-ţi adânci;
Mi-eşti frate, mi-eşti prieten, amant şi iubit,
Eşti astăzi şi ieri, acum şi atunci;

Eşti lumina din soare şi ploaia din nori,
Eşti zăpada din munţi şi nisipul din mări,
Eşti apusu-n amurg, răsăritul în zori,
Eşti roua din iarbă şi dulceaţa din flori,

Eşti cuvântul din vers, un fluier din nai,
Ecou în abis – un înger din Rai,
Fericirea din suflet şi visul în doi;
Eşti speranţa din mine şi minunea din noi!

De dorul fericirii

Mi-e tot mai greu să te-nţeleg
Şi îmi e greu să te privesc,
E greu să uit că te-am iubit
Şi tot mai greu să te iubesc

Căci tu te-ai dus, şi-ai luat cu tine
Ultimul strop de fericire,
Mi-ai luat şi inima din mine
Şi visul nostru de iubire,

Mi-ai luat ce-aveam mai scump pe lume-
Numai durere mi-ai lăsat
Iar timpul trece mult mai greu
Şi plânge de când ai plecat;

Plânge de dorul fericirii
Şi-n urma lui doar lacrimi lasă,
La fel cum şi tu ai lăsat
Doar suferinţă şi nu-ţi pasă!

Ecou

În ochii tăi, pierduţi în umbra nopţii,
Mă pierd arzând de nerăbdare
Să descopăr sub zâmbetul mirific
Buzele tale mistuite de flacăra
Dorinţei
Ce cuprinde un suflet dependent
De veşnicia iubirii,
Un trup supus plăcerii infinite
Şi gândurile stăpânite de emoţia nemărginită
A revederii;
În palmele tale citesc,
Ca într-o carte deschisă,
Metafore ce ascund
Un ecou încă neînţeles
Al trăirilor, al sentimentelor … al vieţii;
În inima ta regăsesc
Ecoul cuvintelor
Şoptite mie de buzele tale,
Senzaţia atingerii unei priviri,
… Dragostea condamnată la eternitatea
Viselor…

Atâtea clipe

Sunt atâtea zile în care nu îmi doresc altceva decât să se oprească timpul şi odată cu el şi bătăile inimii mele pentru a nu mai simţi atâta răutate, atâta durere, atâta iubire şi atâta dorinţă de a o împărtăşi; cred ca ar fi mai simplu să îmi doresc să nu mai simt toate astea, dar atunci de fapt s-ar opri timpul…sunt atâtea momente în care îmi impun să nu mai simt nimic, dar ciudat este ca unul singur poate fi suficient pentru ca toate lucrurile pe care îmi propun să le fac să devină simple gânduri…si totuşi se întâmplă atât de des că mi s-ar părea mai ciudat să nu fie aşa.
Sunt atâtea clipe în care sufletul meu plânge de dorul tău, cu toate că ochii mei zâmbesc pentru tine, ca să nu te facă să suferi, si mult mai puţine cele în care ochii mei plâng dar sufletul este cucerit de bucuria si emoţia iubirii pe care ţi-o dăruieşte, dar acestea sunt cele care rămân o veşnicie în cufărul vechi al amintirii, prăfuit de timp si putred de lacrimile care au curs peste el.
Oare când vom învăţa ca viaţa este atât de scurtă încât nu trebuie să irosim nici măcar un moment pentru suferinţă, ci ar trebui să păstram cât mai multe pentru a dărui toata iubirea din suflet, ca să ne putem bucura primind-o înapoi? Când vom înţelege că fiecare clipă pe care o lăsam să treacă pe lângă noi poate fi cea mai fericită dintre toate si că nu se va mai întoarce niciodată? Va fi oare suficient tot timpul din lume pentru a ne face să realizăm că ar trebui să trăim, în loc să ne gândim cum ar fi să o facem, sau ca ar trebui sa iubim si sa împărtăşim asta, in loc să aşteptăm să primim ceea ce nu putem oferi sau accepta, sau se va opri prea devreme…sau poate atunci când ne vom da seama de toate astea va fi prea târziu ca să mai putem schimba ceva?

Şi plouă iar...

Timpul se scurge prea încet
Şi plouă iar. În noaptea grea -
Pe trupu-mi gol - mâna ta udă, -
În ochii mei - privirea ta...

Al tău sărut, buzele-ţi dulci
Şi mângâierea ta fierbinte,
Şoaptele tale mă-nfioară;
Nici frunza vântul nu-l mai simte

Şi suntem singuri pe pământ:
Noaptea nebună de iubire
Ne e de-ajuns pentru o viaţă
Şi pentr-un vis de fericire

Şi tu mă mai priveşti o dată,
Vântul loveşte frunza rar
Şi patima iubirii noastre
Se naşte-acum... şi plouă iar...

Autoportret

Privesc
Cu ochii pierduţi
Către pereţii reci şi goi
Dar văd, de fapt dincolo de ei,
O imagine la fel de pierdută
Ca şi a mea,
De parcă, în locul lor, ar fi o oglindă:
Acelaşi păr lung, poate doar puţin mai dezordonat,
Aceleaşi buze însetate
De flacăra ce le mistuie
Din ce în ce mai puternică,
Aceiaşi ochi
Trişti,
Cuprinşi de valul singurătăţii,
Aşezate într-o încăpere, fără ziduri,
Fără margini,
Fără început şi sfârşit,
Într-o ordine firească,
Reprodusă, parcă, după un tablou:
Un autoportret uitat undeva
Printre amintiri.

În urma paşilor

Îmi place să-ţi simt
mângâierea privirii
şi adierea lină a şoaptelor,
Iubesc să te văd zâmbind
şi să ştiu că zâmbeşti
pentru mine,
Ador să mă pierd
în strălucirea ochilor tăi,
ca să mă regăsesc apoi în dulceaţa buzelor,
în urma paşilor şi în bătăile inimii tale.

O singură clipă

Într-o singură clipă
Dintr-o noapte pustie
Eu pot să descopăr
Ce-o lume nu ştie:
Eu pot să te văd,
Să te simt, să te-ating,
Eu pot să te caut
Şi pot să te strig,
Tu poţi să m-auzi;
Tot tu mă găseşti:
Eu mă apropii
Şi tu mă iubeşti…
Tu îmi arăţi
Ce-o lume nu ştie
Într-o singură clipă
Dintr-o noapte pustie.

Iubire

Mă pierd în atingeri,
În vorbe şi-n gânduri,
În fapte
Şi-n şoapte
Ce tu mi le murmuri,

Mă pierd în obsesii,
În dorinţe şi-n vise,
În şoapte
Şi-n fapte
Ce par interzise,

Mă pierd în priviri
În cuvinte-mpletite,
În imagini
Şi-n pagini
Din cărţi necitite,

Mă pierd în iluzii,
În dor şi-n uimire,
În suflet
Şi-n zâmbet…
Mă pierd în iubire…

Din ochii mei...

Se scurg încet, din cerul care plânge,
Pe geamuri, picăturile de ploaie;
Din ochii mei, pe mâna ce te strânge,
Curg lacrimi reci de-a vântului bătaie

Şi arde-n mine-un dor care mă doare –
O flacără ce lacrimi n-o vor stinge –
Şi curg întruna, parcă şi mai tare,
Şi mâna mea încă te mai atinge;

Şi îmi e frig de dorul tău ce arde
Dar ochii mei s-au stins de-o veşnicie:
O lacrimă se scurge, o mare o cuprinde
Şi amintirea ta e tot mai vie

Iar glasul tău se pierde-ncet în noapte
Şi-a ochilor mei ploaie răsună-n al meu gând:
Te văd venind dar tu eşti mai departe
Şi mai rămâne marea în ochii mei plângând…

Asemeni ţie

O zi de-ar plânge-ntreaga lume
Şi cerul lacrimi de-ar vărsa,
Şi eu aş plânge lângă ele
De-ai fi tu fericit aşa…

Aş da o lume pentru tine,
Aş da o viaţă ca să ştiu
Că ochii nu-ţi mai plâng, iubite,
Şi sufletul nu-ţi e pustiu

Iar tu să ştii c-asemeni nouă
Nici luna cerul nu-l iubeşte,
Nici marea vântului şi ploii
Iubirea nu le-o dăruieşte…

Să ştii că nimeni, niciodată,
Nu va iubi asemeni ţie
Un suflet care, fără tine,
A fi nu vrea şi nici nu ştie…